RAUL. O PERSPECTIVA PSIHOLOGICA SI FENOMENOLOGICA


Mişcările tectonice curente din justiţie şi politică facilitează excese şi diminuări de forţe sociale, individual şi colectiv. Deci suntem ţinuţi la curent cu abuzurile din social. Că sunt forme de control, încercări de inserţie în mod mascat a unui tip de gândire violent, pseudo-griji politice pentru bunăstarea individului, toate concură la o rezultantă nu tocmai placută: identificarea răului în formele lui cele mai desăvârşite.

Răul din lucrarea mea are legătură cu răul genetic din om, cu răul devenit criminal din cauza unei neascultări primordiale, cu răul care se impune într-o logică numită deviantă pentru că internalizarea valorilor se realizează eronat subiectiv, cu răul servit drept bine într-o societate de bun consum, dar şi cu alte tipuri de rău, cum ar fi: cacealmaua (plesneala), eticheta (stigma), hăituirea (hărţuirea) etc.


Introducere

Cartea este un rezultat de „descompunere” a ceea ce, la un moment dat, s-a numit „Psihologie, psihopatologie și religie”. Cea din urmă era un conglomerat de idei și reflexii menite să puncteze o realitate socială dintr-un anumit spațiu temporal. Astfel că, după un timp, am decis ca „Psihologie, psihopatologie și religie” să se disjungă în „Simulare versus disimulare” și „Psihologie fenomenologică”.

Lucrarea se împarte pe trei secțiuni. Secțiunea întâi se intitulează „Simț comun și răul contemporan” și își propune să exerseze cât mai incisiv dinamica unui rău care s-a coagulat în om. Consider că răul își poate maximiza la fel de bine potențialul precum binele. Din această perspectivă, dacă într-o direcție am avea crima, indiferent că este în raport de unu la unu, genocidul sau actele teroriste, ca expresii frontale ale realității, în cealaltă direcție am găsi sfințenia sau desăvârșirea. Cred că răul s-a infiltrat mult mai insidios și accentuat în viețile noastre precum am fi tentați să nu credem. Corupția, invidia negativă, ura, incapacitatea de absorbție empatică, agresivitatea ostilă/premeditată sunt toate mecanisme care exprimă devianța. Setul de reguli cu caracter creștin este considerat, tot mai des, ilicit și fără sens logic. Pe o scară largă, îndrăznesc să afirm că am devenit niște trubaduri ai răului.

Secțiunea a doua, „Simț comun și fenomenologie”, virează spre teme mari precum credința, rugăciunea, psihanaliză, psihic și corelațiile lor calitative. Secțiunea a doua, ca și celelalte două, au o dimensiune strict calitativă. Pe de-o parte, mi-am propus să scot în evidență antipozii la care se găsește lumea, respectiv individul. Pe de altă parte, mi-am propus să punctez dimensiunea pluri-, inter- și transdisciplinară a unor concepte, stări, fenomene din sferele psihologiei, psihanalizei și teologiei. Metoda carteziană este invocată aici tocmai pentru „păcatul” dualității de care se face culpabilă în înțelegerea dinamicii existențiale a individului. Individul este „același” atât în viziunea unei psihologii „inteligente”, cu viziune, cât și a unei psihanalize și teologii sensibile la dimensiunea existențialistă. Răspunsul psihologic la „Dumnezeu” are legătură atât cu desacralizarea unor noțiuni creștine, cât și cu fenomenologia lucrurilor simple.

Secțiunea a treia am denumit-o „Știință și fenomenologie în problematica răului”. Această secțiune reiterează, practic, o problemă pe care am mai dezbătut-o în lucrarea „Criminologie și psihologie criminologică” (Editura Oscar Print, 2013), lansată la Academia Română în 2014 prin amabilitatea doamnei profesor Rodica Stănoiu, și anume: dimensiunea fanteziilor și fantasmelor sexuale conștiente și inconștiente și contribuția lor în comiterea crimei/homicidului. În această reflexie există unele completări, modificări și adăugiri pe care le-am considerat necesare. Știința se reflectă aici prin cele două elemente ale sale: explicații „evidence-based” – vezi Robert Ressler, profiler FBI care explică criminalitatea în serie pe baza datelor oferite de psihologia dezvoltării și psihopatologie; vezi Robert Hare care „disciplinează” psihopatia pentru prezentul în care răul se maximizează constant și explicații fenomenologice, adică bazate pe introspecție și reflexie. Nu suntem de acord cu poziția lui Skinner prin care se afirmă că introspecția nu prezintă vreun interes științific. I-am răspunde cu următorul argument: nici dorința nu poate fi testată/experimentată în laborator, dar acest lucru nu înseamnă că nu există. Același lucru îl putem afirma și despre lumea fanteziilor și a fantasmelor, mai ales că la baza lor stă întotdeauna o dorință, de cele mai multe ori inconștientă (Freud, Klein, Abraham, Perron-Borrelli, Assoun, Nasio, Perelberg, Cartwright etc.).
În dimensiunea fenomenologică și psihologic-fenomenologică, pot concluziona că maximizarea răului nu poate fi decelată strict științific (evidence-based), ci în tandem cu partea fenemenologică, morală, antropologică, socială, educațională și juridică a proceselor și fenomenelor societale, într-un anumit context cultural, psihologic și politic. Eseul este o formă de a decripta ținuta morală a unei societăți.

Consider că această secțiune există ca preambul pentru următoarele lucrări în materie de criminologie și psihologie criminologică.


Prefață

Continuând demersul început prin „Criminologie și psihologie criminologică” (2013) și „Psihologie criminologică. Caiet de documentare și elemente de psihodiagnostic în științele criminale” (2015), domnul Alin Leș consolidează inițiativa de a introduce clarificări terminologice și conceptuale în spațiul nostru editorial și printre pasionații aspiranți la completarea curriculei de studii cu un domeniu care are, deja de mai bine de două decenii, consacrarea în literatura vestică și nord americană.
De apreciat și fericita completare adusă de subtitlu: „Știință, observație și simț comun în problematica răului”, anticipând vastitatea abordării și o maturitate a stilului, inclusiv a celui literar.
Structurată în trei secțiuni, primele două mai ample, „Simț comun și răul contemporan” și respectiv „Simț comun și fenomenologie”, urmează un demers dialectic, spre partea a treia, „Știință, observație fenomenologică și fenomenologie în problematica răului” care are și o notă concluzivă.
Abordarea morală a problematicii răului și a consecințelor juridice ale acestuia în societatea contemporană beneficiază, în afară de valoroasa orientare psihanalitică pe care o sistematizează, de o perspectivă teologică revalorizată dar și de generoase trimiteri la problemele și provocările actuale: terorism, violență sexuală, comportament criminal și intoleranță religioasă.
De semnalat și ampla bibliografie consultată, care reunește un număr impresionant de titluri și surse, unele inedite prin domeniul de proveniență (teologie, literatură despre morala epocilor, filozofie și în particular orientarea fenomenologică în filozofie, așa cum o anunță și titlul, abordată însă dintr-o perspectivă psihologică, pragmatică și mai ales explicativă).
Așa cum în mod fericit concluzionează autorul, temele prezentate urmează, în cadrul unui demers meditativ, să fie filtrate și valorizate prin prisma experienței și trăirilor individuale.

Hadrian VAIDA, Ph.D.
psihiatru, psiholog
Colegiul Psihologilor din România


Lămuriri

Este posibil ca anumite fragmente ale acestei lucrări să nu mai pară de actualitate. Dacă ținem cont că un procentaj destul de ridicat din ea a fost scris în perioada 2006-2013, atunci, da, silozurile ei informaționale s-ar putea să nu treacă proba temporalității. Însă dacă ne uităm la realitățile cotidiene, am putea observa că servieta răului are aproximativ același conținut. Să mă explic!

Încă din prima secțiune, subliniez valoarea socială a răului (da, și răul deține o valoare, chiar dacă negativă) prin intermediul cacealmalei. Desfrâul certitudinii este atât o realitate obiectivă a României lui 2015, cât și o realitate subiectivă și chiar metafizică.
„Cacealmaua. Sau despre desfrâul certitudinii” reglează din mers o fenomenologie antropologică. A fi „cacealmist”, de meserie sau conjunctural, suferă un tipar irațional de gândire și de comportament. Cacealmaua devine un „modus operandi” și, paradoxal, este hăituită tocmai de propriul ego. Efectul comportamental al acestei neliniști este însăși cacealmaua: productivitatea disimulată.
„Clasicul în vremuri tulburi” vrea să surprindă constanța omului, mai mult sau mai puțin religios, care crede într-un destin al lui și pe care și-l definește hegelian.
„Hăituit în amurg” mai poate fi intitulat, oricând, „(Și) capra vecinului”. Cel care este pasionat cu adevărat de ceva, care rămâne într-un altruism echilibrat, care sacrifică din timpul individual pentru timpul universal este cel care devine cel mai vânat, hulit, externalizat „bisericuțelor” etc. „Nu ceri clemență celor ce nu-ți pot oferi un pahar cu apă” are nevoie disperată să se conjuge cu „Nu ai puterea de a răzbi pentru alții decât atunci când, la repetiții, te cauzalizezi în propriu-ți ecou”.
„Cât poți controla paiul?” vrea să exprime, pe scurt, o chintesență psiho-fenomenologică a criticii.
„Trei colibe, nu pentru suflet” vizează corupția materială a simțurilor umane. Accentul pus de societate pe materialitate devine „acel” nou sens pe care se pune preț. Avem în față atât o reconfigurare a filosofiei valorilor, cât și un demers susținut de întruchipare a moravurilor. O sociologie a falsului destin.
„Eticheta în alfabetarul fenomenologic. Sau despre o justiție reflexivă a sinelui” există ca un maraton la care se înscriu mulți și pe care îl termină puțini. Geneza situațiilor în care semenul îți confirmă causticul este demnă de un tratament de explicare gurgitabil. Cu riscul de a părea desuet, militez pentru o politică fenomenologică și existențială bazată pe meritocrație. Doar așa poți să păstrezi un balans al decelării binelui. Doar așa poți milita împotriva greșelilor intenționate. Doar așa reușești să-ți păstrezi o coloană vertebrală de factură morală și spirituală. „Cuibul de năpârci umane” este invocat aici cu un oarecare firesc.
„Sufletul – regim «cu taxă»” este mai degrabă un mini-eseu în care am dorit să reflectez, cu ironie, mima pentru un interes autentic în privința vieții sufletești. Românul este, adesea, un dirijor sadic al propriului destin pentru care sufletul nu are relevanța patristică. Din actele existențiale rezultate, poți concluziona cu ușurință că sufletului i se oferă un destin psihopatologic. Adică o culme pe care urci facil-dificil, dar cu multe compromisuri și dinamite în buzunar. Riscul cataractelor ontologice, în fond.
„Campanie pentru suflet” vizează sfera politică și pe cea a afacerilor.
În „Credința – rațiunea de a fi a omului religios” cred că este important un singur lucru: credința are nevoie de urme pentru a se putea exprima.
Rugăciunea ca agresivitate („Rugăciunea – și agresivitate nupțială”) este felul meu de-a concepe neamânarea de la ce ai de făcut cu adevărat printre ceilalți, cât încă trăiești, dar și rugăciunea propriu-zisă, cu „foc”.
Psalmul I sau contemporaneitatea sufletului este o traducere prezentă a unei viziuni vechi-testamentare. Consider că eseul are vâna prezentului.
„Vocația crizei mondiale… vocația crizei spirituale?!” pleacă de analiza existențială a sensului. Ce vreau eu? Cine sunt eu? De ce vreau acest lucru și nu altul? Îl aduc în discuție aici pe Frankl cu acel sens. Punctez ideea că orice dimensiune laică are nevoie de puțin sacru.
„Limbajul – reflexia adâncului sufletesc” este „corpus callum”-ul vieții cotidiene. El ne descrie, prin manifestările intenționale conștiente și inconștiente, calitate de „l’être humaine”. Acid în transmiterea informației, consider că misionarismul verbal are componenta lui de martiraj. Reflexitatea poate exista atât ca zonă de comoditate, cât și ca una de disconfort.
În „Omul – ceva din sfânt, ceva din înger” am încercat să conștientizez omul modern asupra dorinței de „promiscuitate” divină, nu doar cea din stadiul sexual. Psihologia științifică ar spune „gândire irațională”. Psihologia religiei i-ar spune „pervertirea simțurilor”. Pe de altă parte, cred că psihologia fenomenologică oferă realmente „instructajul” ideal pentru „umanul angelizat”. Nu cred că Otto Hophan afirma doar emblematic „Îngerul e prototipul omului său, omul e ecoul îngerului său”.
„«A face curte» Duhului Sfânt. Sau despre transhumanța sufletului” este expresia epopeii miraculoase, care îți relevează că până și Duhul Sfânt poate fi „curtat”. Persoana numărul trei din Sfânta Treime are privilegiul de a fi selectată și onorată cu prezența rugăciunii atât a novicelui, cât și a experimentatului. Paradoxal sau nu, acest eseu cazuistic își extrage libertatea din scrierile unui Siluan Athonitul, Teodor Baconsky, Meletie Monahul, Mircea Eliade, Teofan Zăvorâtul, Constantin Noica. Vârtejul dinamicii sociale aproape că-ți sufocă apetitul pentru cercetarea lăuntricului personal. De cele mai multe ori rezultă o stare de spirit-haimana, adică instabilă, nefertilă, inautentică, dezvirginată și în permanență cabotină. „Necunoscutul” merită încercat.
„Preocuparea pentru nepreocupare a omului general. Și despre răspunsul psihologic la «Dumnezeu»” se dorește a fi vioara care dă tonul unei pocăințe vizionare asupra lucrurilor cu adevărat bune din viață. Iluziile sunt un fel original de a ne spația existența, iar ideea de inculpat și judecător al unui destin compus din „frici sociale” (Septimiu Chelcea) răzbate preponderent și în acest eseu („Mă condamn la viață? Sau mă eliberez în inconștiență?”). Pledez pentru consumul de religiozitate moderat și intens, rațional și „nebun” astfel încât omul modern să aibă certitudinea că „e racordat la divinitate precum clapele unui pian la întreg instrumentul”.
„Chip și asemănare. Sau Aa-L/l vedea corect pe Dumnezeu/om: Grigore de Nyssa și puțin Jacques Lacan” este un studiu de documentare pe care l-am realizat în perioada când „exersam” cu noțiunile de „chip” și „asemănare” din spiritualitatea ortodoxă. Lecturile din psihanaliză erau și ele la ordinea zilei, chiar dacă pe-atunci (2006/2007) încercam să înțeleg „condimentele” acesteia. Complementaritatea interdisciplinară m-a fascinat mereu. N-am căutat nicicând vinovați pentru prea „științificizarea” psihologiei. Era doar viziunea mea că lucrurile erau incomplete și că de undeva din psihologia fenomenologică s-a rupt ceva. Mi-am asumat-o atunci așa cum mi-o asum și acum, chiar dacă recunosc „aripile” moderne ale behaviourismului: psihologia cognitivă, psihologia comportamentală, psihologia cognitiv-comportamentală, psihologia rațională, psihologia rațional-emotivă etc. Din psihanaliză, Jacques Lacan m-a atras suplimentar. Poate pentru faptul că încercam să-i înțeleg absconsul sau metodologia absconsă prin care releva niște realități. Așa am dat peste felul în care el vedea Imaginarul și Realul. Coincidea cu lectura patristică de unde voiam să aflu care sunt pașii de producere ai unui gând rău. Astfel că, imaginarul reprezentat patristic complementariza, în viziunea mea, imaginarul descris de Lacan. Așa am aflat că la Cluj exista deja un interes aprins pentru studierea imaginarului („Centrul de cercetare a imaginarului”), exponentul principal al acestuia fiind Corin Braga. În sfera patrologică, Grigore de Nyssa mă interesa aparte. Am avut întotdeauna o afinitate pentru „Nyssa”. Într-un final comprehensiv, studiul despre „chip” (eikon) și „asemănare” (omiosis) la Grigore (care sunt văzute de el ca noțiuni corelative) m-a dus la întânirea literară cu academicianul Bălăceanu-Stolnici și lucrarea sa, „Incursiune în lumea sufletului. O abordare antropologică”.
„Psihanaliză și spiritualitate: Alfred Adler – Maxim Mărturisitorul” vine ca o completare a exemplificării anterioare între Grigore de Nyssa și Jacques Lacan. Dacă pentru Adler inconștientul „este factorul cel mai puternic al vieții sufletești”, pentru Maxim Mărturisitorul „mintea (sau intelectul) este centrul vieții sufletești, adică partea superioară a sufletului: contemplația, rațiunea, voința”. Viziunile lor sunt întretăiate de comparația relației dintre componenta biologică și cea psihologică găsită la David. Conform acesteia, profesioniștii din psihologie, medicină și psihanaliză încă s-ar afla în dualismul cartezian, unde mintea este despărțită de trup. La finalul eseului, profesorul de teologie morală, Sebastian Moldovan, conchide că „teologia veritabilă duhovnicească are prea puține de învățat de la psihanaliză”.
„Holocaustul minții. Sau despre psihopatologia sufletului” are nevoie de lămuriri. Este vorba despre cazul Tanacu, un caz arhidezbătut până azi. Cu unele soluții în prezent. Cu unele condamnări la închisoare. Însă la momentul scrierii acestor rânduri, Biserica nu luase o poziția oficială. Din discuțiile mele de-atunci cu domnul Radu Preda, actualmente președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, îmi exprimam indignarea pentru lipsa specialiștilor cu două, trei, patru sau mai multe specializări angajați în cadrul BOR și pentru că nu se luase public atitudine în cazul cu pricina. Pe lângă pozițiile lui Vasile Andru și Tatiana Niculescu-Bran, cele trei au cam rămas singulare și, paradoxal sau nu, au deschis drumul dezbaterilor televizate, online etc.
„«Demonizarea» îndumnezeirii – criminalul. Sau despre un alt fel de suflet. Teologie psihanaliza(n)tă sau psihanaliză teologiza(n)tă? Și câteva aspecte de teologie ale crimei” reflectă raportul de stagiu în criminologie și științele criminale efectuat în cadrul Institutului de Studii Superioare în Criminologie de la Paris. A fost tipărit și în cadrul lucrării „Criminologie și psihologie criminologică” , editată la Oscar Print și lansată la Academia Română (2014), însă într-o variantă incompletă. În această lucrare, raportul-eseu a primit câteva adăugiri de factură fenomenologică și spirituală: Adam și fantasma din Rai, răul din Rai transpus în societate, o criminalitate religioasă („golirea de Dumnezeu” care duce la o „îndumnezeire negativă”) etc. Criminalul „vine în lume” pe un fond de răutate și violență/incisivitate verbală la care se adaugă sporit un magnetism antropologic uluitor în sensul în care avântul spre putere, dominare și control intră într-o funcționare demonologică. Criminalul, și în speță, cel în serie sunt de departe mostre ale unui rău aparent de neînțeles, aparent fără o logică dinamică. Nu mi-am dorit să fac o analiză cognitivă a actelor infracționale ale criminalilor psihopați sexuali, cât o incursiune în criminologia primară a răului. Teoria creaționistă oferă repere pentru o interpretare psihodinamică în prezent atâta vreme cât recunoaște că fantasma este produsul și expresia unui bine de care primul om din lume nu a ținut cont suficient. Atanasie cel Mare: „Cele rele… au fost plăsmuite prin gândurile omenești”, sau „Lepădând cunoașterea de Dumnezeu, omul ajunge la o cunoaștere care, necorespunzând firii sale autentice, poate fi privită ca ficțiune, un produs al imaginației sale, o fantasmă”. Faptul că, potrivit lui Freud, fantasma constituie memoria inconștientă a dorinței vine să anticipeze din contribuția lui Klein cum că ele își au existența încă din perioada pubertății. Dacă pentru mine, Klein, Freud, Ferenczi, Kohut și alții pot fi niște precursori mozartieni ai psihologiei criminologice, pentru alții pot rămâne doar „analiști de canapea”. Pentru criminologi, suplimentar, teoriile lor, mai ales când se validează științific în timp, reprezintă oaze moderne de înțelegere ale răului și extensiei acestuia în lume.


Cuvânt înainte

Am stat mult pe gânduri dacă această lucrare are menirea de a se intitula „Psihologie fenomenologică”. Dacă pentru Viktor Frankl „religia este o variabilă existențială prin care omul se transcende pe el însuși” , atunci analiza existențială a omului prin prisma religiei ar intra în câmpul psihologiei existențiale. Filosofia existențialistă stă la baza psihologiei existențiale, chiar dacă filosofia existențială este ceva, iar filosofia existențialistă, altceva. Dacă filosofia existențială are legătură cu „atitudinile fundamentale” ale omului în lume, filosofia existențialistă vizează ontologia acestuia, raportarea la „a fi” și „a exista” .
Frankl vorbește despre sensurile existenței și despre „acel” sens, toate plecate din suferință. Adică psihologia existențială, cea care face trecerea de la psihanaliză la analiza existențială, încearcă să desprindă autenticul („calea mai bună de a trăi”) de inautentic („alegerea unei singure teme în viață” cu care marșezi neîntrerupt) (Ludwig Biswanger).
Psihologia fenomenologică are, în schimb, o legătură directă cu experiența subiectivă care nu face rabat de la introspecție, chiar dacă este criticată ca fiind nonștiințifică (Wundt și Școala de la Leipzig ). Introspecția este folosită azi în psihologia clinică unde i se cere persoanei să exprime, în timpul completării unui chestionar sau în timp ce vorbește, sentimente, trăiri, convingeri . Cu alte cuvinte, introspecția oferă posibilitatea unui nivel de analiză care ar apărea subiectului, deci un nivel fenomenologic, obiectul relevant de studiu întruchipându-se în experiența subiectivă. Metodologia experienței subiective, afirmă Depraz, Varela, Vermersch (….) este introspecția, adică „gestul care reflectează și descrierea verbalizată a conținutului reflectat” .
Mai trebuie precizat un aspect, acela al introspecției fenomenologice al lui Wertheimer și Köhler. Mai exact, introspecția devine observație când „încearcă să standardizeze relațiile existente între percepție și procesele fiziologice din creier, concentrându-se asupra fenomenelor psihice studiate, ceea ce ajută la formularea legilor fundamentale ale percepției mișcării, formei” . Introspecția este „desființată” atunci când Köhler analizează și numește preponderent „fenomen” toate datele omului. Astfel, el renunță la conceptele ce se asociau introspecției clasice, luînd naștere observația fenomenologică . În „inima” fenomenului stă actul de conștiință, astfel că Husserl afirmă că „scopul științei nu este cunoașterea câmpului empiric, ci a fenomenului…” . Intenționalitatea, cu alte cuvinte.
Într-un document al Mariei Santiago, „Fenomenologie și cercetare în psihologie”, profesor de „Psihologie calitativă și critică a sănătății și a activității” la Universitatea din Lausanne , aceasta afirmă că „atitudinea fenomenologică face parte din atitudinea psihologului clinician și a psihologiei clinice care datorează la fel de mult fenomenologiei și psihanalizei”. Santiago invocă în primă parte pe Minkowski, Janet, Bergson și Husserl. Pe de altă parte, o parte dintre psihologii cognitiviști recunosc în Pierre Janet fondatorul inconștientului cognitiv, deci un tribut adus filosofiei fenomenologice. O altă categorie interpretează inconștientul ca fiind „introspectiv inaccesibil” .
Acum, analiza proceselor și fenomenelor existențiale și religioase am considerat că se încadrează în spațiul fenemenologiei și al observației fenomenologice și ca un corolar, al psihologiei fenomenologice, mai ales când acest lucru se petrece prin descrierea autorului. Cred c-am reușit să surprind, prin intermediul acestor eseuri, chintesența subtitlului articolului citat anterior și să surprind o ruptură între a cunoaște și a trăi propria experiență de viață. Punctez încă de-aici că lucrarea nu se dorește a fi o exhaustivitate informațională în domeniul unei anumite orientări din psihologie sau în domeniul fenomenologiei. Psihologia fenomenologică a realităților vieții marcate de o existență „cariată”, așa cum o văd eu, încearcă să surprindă atitudini existențiale divergente plecând de la relația de factură religioasă „chip – asemănare”; existențialismul religios este prezent aici prin Grigore de Nyssa, dar și Berdiaev sau Kierkegaard. Cu alte cuvinte, o analiză calitativă (preponderent, uneori – vezi hermeneutica ce a determinat în știință metodologia calitativă) și de aparent simț comun care „contravine complementar” cu știința ultimei părți a lucrării. Cred că n-aș fi atât de deplasat dacă aș îndrăzni să afirm că am încercat să creionez, prin aceste eseuri, o psihologie fenomenologică empirică (explicată mai ales în notele de subsol asupra unor realități și fenomene sociale). Elemente de psihologie fenomenologică „pură” există cu siguranță, și nu ca impurități la cea empirică, ci ca „trambulină” și salt spre o comprehensivitate superioară a ceea ce este omul.

Aș putea afirma că această lucrare îmbină două stiluri: al psihologiei fenomenologice „pure” care alternează cu psihologia fenomenologică empirică și a psihologiei bazată pe știință (psihopatologie, dezvoltării, clinică etc.). Ea se adresează deopotrivă psihologilor clinicieni adepți ai aspectelor fenomenologice și hermeneutice, dar și celor iubitori de religie, filosofie, beletristică, criminologie și „forensic science”.


Alin Les_2015_Psihologie fenomenologica

CUPRINS

Introducere
Cuvânt înainte
Lămuriri
Prefață

SECȚIUNEA I

Simț comun și răul contemporan

Cacealmaua. Sau despre desfrâul certitudinii
Clasicul în vremuri tulburi
Hăituit în amurg
Cât poți controla paiul?
Trei colibe, nu pentru suflet
Credință de buzunar
Eticheta în alfabetarul fenomenologic. Sau despre o justiție reflexivă a Sinelui
Sufletul – regim „cu taxă”

SECȚIUNEA II

Simț comun și fenomenologie

Campanie pentru suflet
Credința – rațiunea de a fi a omului religios?
Rugăciunea – și agresivitate nupțială
Psalmul I. Sau despre vechimea și contemporaneitatea sufletului
Vocația crizei mondiale… vocația crizei spirituale?
Limbajul – reflexia adâncului sufletesc
Omul – ceva din sfânt, ceva din înger
„A face curte” Duhului Sfânt. Sau despre transhumanța sufletului
Preocuparea pentru nepreocupare a omului general. Sau despre răspunsul psihologic la „Dumnezeu”
Chip și asemănare. Sau A/a-L/l vedea corect pe Dumnezeu/om. Grigore de Nyssa și puțin Jacques Lacan
Psihanaliză și spiritualitate: Alfred Adler – Maxim Mărturisitorul

SECȚIUNEA III

Știință, observație fenomenologică și fenomenologie în problematica răului

Holocaustul minții. Sau despre psihopatologia sufletului
„Demonizarea” îndumnezeirii – criminalul. Sau despre un alt fel de suflet. Teologie psihanaliza(n)tă sau psihanaliză teologiza(n)tă? Și câteva aspecte de teologie ale crimei

Bibliografie

Alin Leș

psiholog

consultant, formator, expert in Criminologie si Stiinte Criminale

Alin Les - psiholog expert criminolog - SRCC - ELSA Constanta 2015 - 27

Societatea Romana de Criminologie si Criminalistica, Filiala Sibiu

Presedinte

©2016. Toate drepturile rezervate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s