AFINITATI CRIMINOLOGICE, PSIHOLOGICE SI PSIHIATRICE IN CAZUL FEMEII DE LA BARLAD CARE SI-A EVISCERAT COPILUL DE 8 ZILE. SAU PLEDOARIE PENTRU EXPERTIZE NON-MECANICISTE


Așa cum am mai spus-o în repetate rânduri, un profil psihologic cerut de autorități pentru o anumită infracțiune a devenit insuficient și, adesea, prin explicațiile superflue și insuficiente, desuet. Pe alocuri, chiar hilar. Mai mult, întâlnim personaje care își arogă formări profesionale expertale care, la ora intervențiilor lor publice în mass-media, nu au existat și nu există în România. Se lasă impresia a unei atotcunoștințe într-un domeniu numit larg „judiciar” sau „forensic”. Dar și a unor confuzii voite, conștiente. Pentru toți cei care veți lectura aceste rânduri, psihologia judiciară nu a fost, nu este și nu va fi niciodată același lucru cu psihologia criminologică. Există subiecte comune care pot fi tratate din anumite unghiuri, dar atât.

Alin Leș & Gabriel Diaconu

Pledoaria pentru profilul psihologic-criminologic al unei persoane care ajunge să comită un gest criminal/homicidal nu am cerut-o de la sine putere, pentru că așa își dorește expres Alin Leș, ci pentru că explicațiile oferite până acum pe piața psy nu au validitate de conținut. Să vorbim concret!

Cazul Bârlad. Nu poți vorbi ca specialist doar de psihoză post-natală. Pentru că acolo nu este doar o psihoză post-natală. Este ură, este îndârjire în acel gest, este psihopatie și chiar premeditare când conștientă, când inconștientă, în salturi de conștiință când „umană”, când „psihopatoidă”.

Prietenul meu, care începe să devină din ce în ce mai bun, Gabi Diaconu, de meserie psihiatru open-mind, știe că în sfera psihiatriei care astăzi este denumită „forensic” în anumite zone din Occident și pentru a cărei denumiri am rezerve, pricepe că tânăra de 27 de ani din Bârlad n-a fost condusă strict de un motiv (planul conștient de acțiune) sau strict de o motivație (planul inconștient de acțiune) în comiterea homicidului. Adică nu a fost totul atât de bine punctat într-un plan sau într-altul. Granițele între conștient și inconștient sunt fine în acest caz, așa cum sunt între psihoză și un posibil nucleu de psihopatie. Credem împreună așa, de altfel, psiholog criminolog și psihiatru!

De ce un psiholog criminolog și un psihiatru (1) dau la o parte psihoza post-natală ca posibil diagnostic, (2) susțin că tărie că un diagnostic psihologic-criminologic, pe lângă cel psihiatric, se impune și se va impune în viitor inclusiv pentru homicidurile „grele” sau omorurile săvârșite prin deosebită cruzime (ca și psiholog criminolog, îmi pot permite să punctez ironia, și neputința Dreptului penal, pentru distincția omor „deosebit” de crud și omor „minim” de crud!) și (3) nu este un simplu moft necesitatea unui dublu diagnostic, care să exprime complementaritatea psihiatrică cu cea psihologic-criminologică?

Să le luăm pe rând!

Alin Leș

(1) Psihoza post-natală, ca experți, am scos-o din prima din vederile noastre (dar am ținut și ținem cont de ea) pentru simplul fapt că actul homicidal este super conștient și conștientizat de „criminală”, este super clarisim pentru ea, explică cu lux de amănunte cele întâmplate și, din relatările presei în ceea ce privește ce-ar fi rostit în fața procurorului de caz, nu doar o stăpânire de sine, cât o „punere la punct” a celor consemnate: „nu o dată am tras de mațe, ci de două ori”! Aici vorbim de o luciditate soră cu ura și vecină de câteva blocuri cu psihoza. Când „te trezești” din psihoză, cu tot ceea ce poate să însemne delir, delir impulsiv și alt plan al conștienței, nu poți fi ferm în declarații, apt să sintetizezi „munca” ta. Plus că ne-a atras atenția „comerțul”, (indirect cu soția și direct cu autoritățile) foarte bizar al tatălui pentru creșterea copilului: eu nu-mi asum creșterea lui, pe motivul șocului produs de tragedie. Dacă e să fie așa, atunci va trebui ca, după ce DGASPC Vaslui a dispus ca micuțul să meargă la bunicii paterni, să fie luat înapoi de către tată. Avem mari semne de îndoială! Așa am înțelege că șocul emoțional a fost, a venit și s-a dus… după 2 săptămâni, 2 luni, 8 luni, 1 an. Rămâne de văzut.

Apoi, să nu uităm că o poză face cât o mie de cuvinte. Poza în care cei doi formează un cuplu într-o ipostază de petrecere nu denotă apropiere, afectivitate sau atașament securizant. Acum, dacă am face o simplă analiză comportamentală care să ne ducă la cea criminală, am traduce că există o răceală a gesturilor celor doi. Tânăra care își așează mâna pe picioarele lui, fără ca mâna lui să vină, firesc (dragostea, nu?) peste a ei, iar soțul care mai degrabă îmbrățișează cu indiferență circumferința scaunului în detrimentul spatelui ei. Apropierea fizică dorită de poză nu este tocmai o apropiere fizică în „real life” și asta ne poate duce cu gândul la fenomenul luptei între sexe atât de bine punctat de Wilhelm Stekel.

Doar pentru faptul că explicațiile psihodinamice de interpretare a unui gest homicidal nu sunt la vedere în România (din diverse motive) și masa critică nu are acces la ele, nu înseamnă că ele nu există și nu le pot invalida pe cele oferite, adesea, în spațiul public. Adesea ne bazăm pe lucruri și realități văzute în explicarea unui gest criminal (a). Pentru că la atât avem acces ca specialiști, după legislația penală actuală (b). Pentru că suntem adepții unui stil de explicare al unei anumite Școli din Occident (c). Pentru că realitățile nevăzute și posibilitățile de acces la intimitatea „criminalului” ne sunt stopate de o legislație care aproape exclusiv punitivizează fără a-l interesa motivația propriu-zisă, aia pe bune, a omului care l-a împins la gestul său (d). Când toate acestea se coroborează, am/s-a produs un univers închistat de explicație a actului. Fenomenologic, existențialist și polimorfic, nu ne interesează. Însă reducționist, l-am „ștampat” pe individ cu câteva lucruri învățate la școală, la modul general. Un pic gravisim! Ca să nu spunem gravisim de-a binelea!

Considerăm că drumul de la psihoza post-natală, care are gramajul ei de infailibilitate diagnostică, nu se potrivește în acest caz. Reacțiile post-act ale tinerei nu reflectă ceva  ce-ar ține de psihoză. Cinetica criminală îmi dă posibilitatea să aflu nu doar ce s-a întâmplat înaintea trecerii la act și în timpul acestuia, ci și post-act! Ori post-act, omul nostru era coerent în explicații, lucid, apăsat. Realitatea paralelă este că soțul nu este fizic lângă soție și nu-și asumă creșterea copilului. De ce? Pentru că avem o altă realitate, cum că copilul ucis ar fi venit pe lume dintr-o aventură. Dar dacă știai din perioada celor 9 luni că este dintr-o aventură, de ce să-l porți cu tine până la îndeplinirea sarcinii? De ce nu avort (nu c-am fi pro avort, dar gândim la rece pentru a ajunge la ipoteza mult mai reală decât psihoza post-natală)? De ce să nu-l ucizi pe copil în imediata perioadă a nașterii dacă ai suferit un episod paranoid sau o psihoză halucinatorie? În schimb, dacă ai habar, ca femeie, că este copilul altuia pentru că ți-ai propus să fie al altuia (apare de după colț răzbunarea pe soț), nu cumva ai vrea (în diabolicul psihopatiei tale) să-ți duci planul până la final? Dacă tu, ca soție și mamă, ai fost înșelată de către soțul tău și ai simțit nevoia să te răzbuni „într-un mod original”? Dacă ai aflat că, poate, soțul tău (este o ipoteză) a lăsat însărcinată o alta într-o aventură de-a lui? Așa, și cu toate astea, ar fi motiv de răzbunare să omori copilul altuia doar pentru a-l șoca „original” pe soț? Ține de „paranoia” metaforică, nu-i așa? Dar dacă există un nucleu de psihopatie în tine, ca femeie, credeți că acest lucru n-ar fi posibil? Dar dacă ar fi posibil, știți cum se numește în literatura psihanalitică atunci când îți propui să-ți ucizi copilul cu gândul răzbunării pe soț? Când ai aceste fantasme inconștiente de a-ți ucide copilul care au, la bază, ura față de soț? Complexul Medeea!

Bun, să admitem că până aici am fi în eroare. Totală eroare! Să acceptăm că psihoza post-natală ar fi responsabilă pentru actul eviscerării pruncului. Dacă este așa, înseamnă că femeia a trăit într-o depresie severă în toți acești ani (aproximativ 4) de la nașterea copilului. Asta presupune că n-a dormit cum trebuie, că relația dintre ea și copil este una „în doi peri”, că relația cu soțul este una problematică, că ar exista un sentiment de copleșire, că furia, agitația și modificările de dispoziție ar fi la ele acasă, că alternanța plâns – lipsă de energie – iritabilitate – frustrare ar fi punctat până la momentul comiterii actului homicidal un nou traseu de viață cu care soțul a consimțit, că melancolia și tristețea, nemulțumirile ar fi fost exprimate atât verbal cât și comportamental atât în cadrul familiei cât și în relațiile interpersonale. Putem adăuga oricând gândurile de moarte, absența plăcerii pentru orice activitate, sentimentele de vinovăție, temerile exagerate, golurile interioare și altele care ar fi trebuit să iasă în evidență pentru soț, nu? Pentru că el a trăit cel mai intens și cel mai mult fizic în apropierea soției. Aici dumnealui ne-ar putea oferi informații valoroase, dar și cei care au cunoscut-o pe Elena Roxana. Ori dacă toate acestea au persistat 4 ani, mai mult sau mai puțin la vedere, ar trebui să avem o cohortă simptomatologică de sorginte psihotică cam la vedere. Și o avem, în internările la psihiatrie ale Elenei Roxana. Însă de la recădere, 2012 și până în prezent? 3 ani?

După cum se poate observa, intrăm pe un tărâm unde doar psihologia sau doar psihiatria, chiar și cea medico-legală psihiatrică, nu reușeșc întru totul să pună punctul pe „i”.

Acum, din perspectiva psihologului criminolog, pot spune așa: nu psihoza post-natală se face „culpabilă” de trecerea la act, ci dorința de răzbunare pe soț, cu premeditare, care poate avea reminiscențe în psihoză. Dacă merg pe relația „tulburare psihică – stare de periculozitate – comportament criminal”, homicidul cu răzbunare s-ar datora fie delirului cronic paranoic („am văzut că seamănă cu amantul”) unde delirul e nesistematizat și starea de periculozitate este maximă pentru că în acel moment ești în stare să faci orice, fie o psihoză halucinatorie sau halucinator-delirantă unde halucinația delirului poate fi auditivă sau vizuală iar starea de periculozitate este înregistrată la +/-, fie o parafranie, riscul de periculozitate fiind tot de +/-, mai ales că în cazul Elenei nu se pune problema pedanteriei și a unui stil extravagant de vestimantație. Să nu uităm, totuși, bufeul delirant halucinatoriu (vezi cazul Tanacu), unde comportamentul criminal e caracterizat de reacții violente fie ofensive, fie defensive, numai că riscul de periculozitate aici rămâne la +/-.

În concluzie, cel mai probabil, ne apropiem de un complex Medeea pe fondul unui delir cronic sistematizat (întreținut) care a fost declanșat de un bufeu delirant.

(2) De ce s-ar impune și un astfel de diagnostic? Pentru simplul fapt că expertiza medico-legală psihiatrică, așa cum este ea concepută în prezent, nu ajută la individualizarea calitativă a pedepsei. Cel mult, orientează pedeapsa spre un minim sau maxim, așa cum este cerută în pledoariile avocaților. Infracțiunile de omor, omor deosebit de grav, cu motivație sexuală și mixte au pretenția calității individualizate: 13, 5 în loc de 17, 9 ani, în loc de 12, 4 ani etc. Este drept că „sistemul” individualizării calitative a pedepsei implică explicații atât de factură psihodinamică, dar și de sorginte cognitiv-comportamentală. Să nu uităm că Europa și SUA alcătuiesc triada unor manuale de diagnostic extrem de complementare: DSM V, ICD 11 (curând) și OPD 2 (diagnostic psihodinamic operaționalizat). Adică nemții, austriecii și luxemburghezii au marșat pe o fenomenologie psihopatologică pe care astăzi n-o mai întâlnim decât în psihanaliză. Și aici avem axe, ca-n DSM. Dar dacă mă întrebați cu ce se mănâncă OPD-ul 2 și cum se digeră, vă voi răspunde cam așa: cu răbdare, multă clinică psihopatologică de factură psihodinamică, multă muncă cu deținutul (actualmente, legislația penitenciară +/- politică nu-ți dă voie să te „apropii” foarte mult de intimitatea lui) și o mai crescută posibilitate de a ajunge, cumva, la inima recidivei.

(3) Nu, nu este un simplu moft! Cum spuneam la (2), acest tip de diagnostic îl pune în evidență pe cel psihiatric și îl complementarizează. Maximizează, dacă vreți. Îi dă substanță. Îl rotunjește în arieratul său metodologic. Fără diagnosticul psihologic-criminologic în cazurile penale, e ca și cum șchiopul s-ar preface că mersul său e cel firesc. (…) Mă întreb adesea dacă nu pentru faptul că este prea complex și specialiștii sunt al naibii de puțini [spre (total) inexistenți] nu s-a aprobat, încă, un astfel de „planor” clinic pentru identitatea deținutului. Oarecum, acest caz de la Bârlad dă posibilitatea lumii, suplimentar, să înțeleagă că expertiza medico-legală psihiatrică, în cazurile penale, se blochează într-un punct.

Gabriel Diaconu

Adaug la cele deja spuse de Alin o sumă de lucruri care gândesc că au relevanță în cazul de la Bârlad și care cer cumpătare, introspecție sobră și o judecată pro-activă:

  1. În primul rând autoarea crimei era o persoană cu istoric psihiatric. Scot, pentru un moment, din ecuație calitatea acelui istoric de-a fi într-un fel/ sau alt fel, și mă refer strict la detaliul punctual: diagnostic psihiatric în antecedente. Standardul etic la acest moment e că diagnosticul e confidențial. Și ai zice că e bine că e confidențial. Pe de altă parte, spre deosebire de – să zicem – un istoric de hipertensiune arterială și diabet, când vine vorba de probleme mintale oamenii au tendința să nu spună medicului lor curant, fie el internist sau ginecolog, că la un moment dat au fost tratați psihiatric. Aici nu mai e vorba de stigmă, e un act încurajat social de considerentul etic anterior menționat, care devine o formă „albă” de discriminare. Cu alte cuvinte, diagnosticul e mai confidențial decât Papa pentru că nu vrei să stigmatizezi. Din punctul meu de vedere nu e nimic rușinos la boala psihică. Destigmatizarea începe atunci când ești liber să vorbești cu practicianul tău că ai avut un episod psihotic cu niște ani în urmă pentru care ai fost internat(ă). Până atunci sunt gogorițe și discursul fad al psihiatriei centriste care crede că doar prin secretomanie se va emancipa boala psihică în conștiința publică. Nimic mai fals. Din păcate pentru toată lumea dezordinea minții nu vine cu erupție cutanată, pentru că dacă ar fi așa am putea rezolva multe „ambiguități” privind „rușinea publică” a diagnosticului.
  2. Și chiar dacă n-ar fi fost un istoric psihiatric pozitiv de boală psihică, până la proba contrarie lăuzia e o perioadă de risc. În România, tradițional, lăuza era „purtată pe brațe” în primele șase săptămâni post-partum, măcar prin bun-simț rural, primitiv, tradițional. Răzeșii știau de riscul de infanticid post-partum înainte să-i spună știința „psihoză post-natală” sau „complex Medeea”. Nașterea, în România, a devenit la fel de banală ca o extracție dentară. Se naște pe bandă. Se stă foarte puțin în spital după naștere. Nu mai există – și e dramatic că s-a pierdut – rețeaua de dispensarizare teritorială care cuprindea, tradițional, asistenta de puericultură care venea, observa lăuza, ținea legătura cu familia cu o bună frecvență astfel încât să poți „prinde”, în timp real, momentul când femeia se degradează.
  3. Componenta familială: În anii de când practic am observat următorul fenomen pe care l-aș numi „sinceritatea de la sfârșitul consultației”. E ceva care se întâmplă, curios, în ultimele cinci minute de conversație. Pacientul, conștient că mai are un pic și iese pe ușă afară (sau, de multe ori, aparținătorul) spun ceva de genul „apropos, domnu’ doctor, am uitat să vă spun ceva”. Când aud asta mi se ridică, sensibil, părul pe ceafă. Pentru că știu că acel lucru „uitat”, fie că-l interpretezi în cheie psihanalitică or ba, are darul de-a învârti de multe ori roata ta diagnostică în ax. Asta nu vrea să spună că pacientul vrea să te pună pe-o pistă greșită. Asta vrea să spună că, psihologic, spre deosebire de orice altă specialitate medicală, pacientul psihiatric e ambivalent și o parte din el luptă să ascundă problema pentru care-a venit. Astfel că demersul nostru, al psihiatrilor și psihologilor are calitatea unică de-a confrunta natura umană în imensa ei ciudățenie. Omul cu hipertensiune ar putea să-i tragă clopotele cardiologului cu o mărturisire că lui îi plac roșiile cu sare, pe-același tronson conversațional. Sau să-i spună că îi crește pulsul doar când se ceartă cu nevasta. Dar discuția ar fi, ironic, tot psihologică.
  4. Chestiuni care țin de lege și care pentru mine sunt cacofonice: în România secretul profesional e de-secretizabil doar în situații acute, când – insist – acut viața individului sau a altei persoane e pusă în pericol. Noi nu avem încă implementate mijloace anticipative, nu cunoaștem – aparent – instrumentar prin care să identificăm ceea ce occidentalii numesc „pericol credibil” care are anumite grade de iminență. Aici nu e vorba doar de homicid, e vorba în principal de suicid sau alte forme de violență neletală. De ce? Pentru că în formația profesională axială și-a psihiatrilor, și-a psihologilor, persistă o doză consistentă de fatalism libertarian, la limită anarhic: nu poți, domne, să anticipezi ce va face individul! Ba da, poți. Poți să identifici markeri proximali de violență, de suicidalitate, de homicid, care să-ți crească suspiciunea că așa ceva ar putea să se întâmple în perioada următoare, și care cer măsuri. Nici medicina, nici justiția, nici forțele de poliție or de intervenție paramedicală (SMURD, ISU) nu au în corpul lor de protocoale măsuri anticipative în cazuri în care anticipezi letalitate. Măsurile anticipative pot fi contenționare direct, sau impunerea evaluării psihologice/ psihiatrice pe un anumit format. Normele în vigoare, mai mult, tind să limiteze la maxim intervenția non-voluntară la acele situații absolut flagrante. E inacceptabil. La fel cum e inacceptabil că încă noi nu ne-am hotărât de care parte a dezbaterii suntem vis-a-vis de intervenție în general: suntem intervenționiști ca americanii, care în situație de urgență pot să dea buzna peste tine în casă în timp ce ești angajat într-o faptă de violență, sau suntem ca britanicii care folosesc principiul samaritean? Potrivit legii, polițistul fără mandat judecătoresc nu are voie să încalce proprietatea privată unde se întâmplă o faptă de violență decât dacă vrea să dea dovadă de exces de zel. El nu poate sparge ușa chiar dacă din spatele ei se aud urlete. La fel cum, în cazul unei lăuze la risc, ea nu poate fi pusă – profilactic – sub o formă temporară de supraveghere psihiatrică dacă va refuza asta, doar în baza indiciilor diagnostice pentru o dezordine a minții.
  5. Finalmente, familia. Din nou și din nou observ familii care rezistă, uneori activ, alteori pasiv, ideii de cooperare. Problema pe care o au acești oameni e acreditarea ideii că psihologia, psihiatria chiar sunt „științe”. E o reminiscență leftist-totalitariană în care psihologia era de fapt o șarlatanie, iar psihiatria se ocupa doar de „nebunii autentici” (aparent, în mens publica, o raritate care este, în același timp, vizibilă de la o poștă). Nu sunt rare cazurile în care principalul meu opozant în efortul de a ajuta un om au fost chiar familiile lor, tocmai cei care-i aduseseră să fie văzuți. Când se punea problema, în schimb, să facem ceva pentru suferind, apăreau – brusc – obiecțiile, luările de poziție, părerile (cam ca în fotbal) despre ce-ar fi putut, de fapt, să fie. Sunt situații în care contribuția familială la o tragedie este consistentă prin sistemul de credințe false/ strâmbe/ iraționale pe care acești oameni le propagă între ei. Lăuza, spre exemplu, este isterică, țipă, urlă, halucinează, își smulge hainele de pe ea în timp ce mama îi citește rugăciuni și-o trage la tălpi, tatăl se uită încruntat că sunt toane și fițe în timp ce soțul, cât de cât lucid, e împins la o parte, brusc nu mai face parte din peisaj (iau un exemplu fictiv, evident). Acest lucru se petrece (și) pentru că boala psihică nu se întâmplă într-un vacuum, și chiar dacă uneori e sporadică de cel puțin la fel de multe dăți e agregată familial, astfel că poți avea situații în care o femeie care face psihoză post-natală sau are o formă cronică de psihopatie împărtășește trăsături de caracter/ personalitate și vulnerabilități cu cel puțin un alt mediu al familiei cu care stabilește un „circuit” delirant, sistematizat, de testare a realității care nu e abolită, cât pervertită. Tot ce poți să faci în situații genere e să întrerupi circuitul familial psihotogen. Doar că te pui într-o poziție de mare risc, iar legea în vigoare nu e cel mai bun prieten pe care-l ai.

Amăgirea până la acest moment e că rarisim folosim cazuistica medico-legală cu titlu de precedent, încât practica să se dezvolte, să își crească performanța, cel puțin în privința expertizei psihiatrice/ psihologice criminologică atât în cadru penal, dar și cel care precede fapta penală. Adevărul cinic e că dacă pacientul ajunge la noi după ce-a comis o faptă de violență/ o crimă, înseamnă că lupta e deja pierdută pe jumătate, și tot ce mai putem face e să a) observăm empiric ce-ar fi putut determina fapta și b) dacă există măsuri de reabilitare socială a persoanei. Indirect aici intră și c) riscul de recidivă, deși el e folosit capricios în jurisprudență și, trebuie spus, abuziv în ambele direcții.

Alin Leș

psiholog expert criminologAlin Les - psiholog expert criminolog - SRCC - ELSA Constanta 2015 - 27

Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, Filiala Sibiu

Președinte

Gabriel Diaconu

Gabi D

medic psihiatru specializat în suicidologie și psihotraumatologie

©2015. Toate drepturile rezervate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s