ACTUL LUI LUBITZ, INVESTIGAREA PERSONALITATII SI EXPERIENTA CLINICA


Aproape de fiecare dată când încep să scriu un articol aici, am impresia că oricum nu-l va citi nimeni, că totul merge în van, că lumea își vede de cursul ei firesc/nefiresc. Reușesc să șterg cele câteva rânduri scrise… și mă reapuc. Am în gând și ideea conform căreia trebuie să las la dospit informația și să revin de 2-3 ori peste ea până a o așeza în fața cititorului. Articolul de azi nu face rabat de la starea de fapt prezentată anterior.

Dar cum să-l prinzi pe cititor cu esența?

Să le luăm pe rând! 

 

  1. Orice „guru” este veroce. Dacă nu comportamental, atitudinal. Dacă nu emoțional, cognitiv. Dacă nu psihofiziologic, măcar comportamental și cognitiv. Un „păstor” nu se lasă până nu-și amprentează psihic, comportamental și atitudinal turma de oițe, capre, măgari, cai, catâri și alte minunate animale. Seamănă cu o fabulă la prima vedere, dar vă asigur că nu este una 🙂 Să-l luăm pe guru ca fiind un individ, o corporație, un sistem. Pentru a te impune, știm cu toții că ai nevoie de strategie, control, putere, duplicitate/psihopatie și vulnerabilitățile auxiliare: sex, poziție socială, tip de personalitate fragilă etc. În general, un cumul de nevoi fundamentale peste care sistemul a avut grijă ca tu sau ai tăi să sară. Sistemul, adică omul A + omul B + omul C până la omul Z.

 

1.1. Lubitz a atenționat sistemul că, dacă-și propune, el poate orice. Pentru o logică subiectivă, „orice” este întotdeauna începutul a ceva. A putea orice te transpune într-un omnipotență prin care boala ta psihică a încercat să te împiedice să ajungi la visul tău.

andreas_lubitz_760x428_53810500

sursa: http://www.adevarul.ro

1.2. Sistemul, „gurul suprem”, a fost atenționat de „gurul membru” că, oricând, poate fi demolat printr-o singură decizie statuată de ceva vreme la nivel subconștient. Depresia, cronicizată în dispoziții depresive, cogniții și idei negative disfuncționale, în plin contrast cu visul devenirii, oferea tot mai multă distanță împlinirii personale. Compulsia, repetiția, psihiatrul, neurologia, obsesivitatea, depresia și complicațiile de pe urma acestui mix ar putea duce la un diagnostic psiho-criminologic de „mass-murderer”.

 

1.3. Orice guru-individ poate deveni, prin metodologia intrinsec-deviantă a sistemului, un guru-insignifiant pentru corporația din care face parte. Ori tu, ca guru-sistem, cum îți atribui moral, în fața familiilor supraviețuitorilor gestului lui Lubitz, actul acestuia? Cum poți determina exact care a fost sensul violenței ce l-a motivat? Să nu-l uităm pe fondatorul Unității de Analiză Criminală și Comportamentală din cadrul FBI-ului, Robert Ressler (cu al cărui asociat am purtat și port corespondență) care afirmă că orice act criminal, sub o formă sau alta, are legătură cu sexualitatea.   

 

  1. O pulsiune nesatisfăcută în plan real, fie că este una de putere, control, sex sau toate la un loc, se pliază de minune pe stilul irațional de gândire (să nu confundăm „stil irațional de gândire” cu „boală psihică”). Stilul irațional de gândire nu te duce neapărat la boală psihică. Dar te poate angrena într-un proces de psihopatologie adaptativă. Adică sistemul te obligă să te raliezi unor norme create de semenii tăi care, prin combinații de ordin legal, procedural, moral, intrinsec-extrinsec se adaptează sau trebuie să se adapteze. Sistemul se formează, formează, este format din minți de-a căror direcție are grijă individul „guru suprem”.

 

2.1. Legile, normele, procedurile pot fi create pentru a fi mai aproape de omul „din pătura de jos” și atunci vorbim de o „raționalitate legală”/„raționalitate procedurală” ca expresie a stilului rațional și de apreciere a ființei umane. În schimb, dacă vorbim despre niște legi, norme și proceduri orientate mai departe de omul atât din pătura de jos cât și din cea de sus (birocrație capitalistă sau capitalism birocratic?), obținem în realitate un sistem orientat către o „iraționalitate legală sau procedurală” ca expresie a unui stil irațional de gândire și viziune asupra ființei umane. Paradoxal sau nu, felul în care oamenii din sistem creează sistemul oferă posibilitatea atât a bolii psihice, cât și a psihopatologiei adaptative. Însă în ambele cazuri, supapele rămân nevoile fundamentale care au fost/sunt îndeplinite: nevoi fiziologice (sex, somn, hrană la timp etc.), siguranță (în România, în special a proprietății și a locului de muncă, mai puțin a moralității), iubire și apartenență (includem intimitatea sexuală descrisă de Maslow comparativ locului întâi la avorturi a femeilor din România) și stima (indiferent că este de sine sau că vizează recunoașterea din partea celorlalți, încrederea sau unicitatea).

 

2.2. Boala psihică este întreținută de sistem, prin breșele legislative și procedurale, cum și actele ce intră în categoria psihopatologiei adaptative sunt „salvate” de sistem prin supapele piramidale aferente teoriei lui Maslow. Un sistem care, poate, este menit, negativ, să-ți clatine caracterul și personalitatea prin ceea ce conține deviant intrinsec poate fi compensat cu puțin/mult din primele patru trepte din Maslow. Se obține astfel un echilibru: psihic, somatic, fiziologic, social, economic, comportamental la nivel individual. Ori un astfel de comportament, constant, poate fi imitat. Pavlov și Skinner intră în funcție aici.

 

2.3. Dar dacă Lubitz n-a avut parte de ceva din cele patru trepte care să-i compenseze deficitul bolii, totul coroborat cu tipul său de personalitate predispus la stimuli ai căror interpretare viza pesimismul, coroborat cu actele medicale care-l opreau la vatră, coroborat cu sensul pe care el îl dădea momentului când devenea „cineva” (pilot la Lufthansa), mai exact treapta ultimă din piramida lui Maslow: realizare, moralitate, înțelegerea semnificației vieții? Sunt ferm convins că Lubitz și-a înțeles și își cunoștea potențialul enorm. Și că depresia i-a înnegrit puterea de a decide corect pentru viitorul lui. Întrebare: dacă nevoile sale fundamentale, treapta 1-4 din piramida lui Maslow, s-ar fi împlinit, s-ar fi putut evita crima în masă? Reperați puțin balansul „stil irațional de gândire vs boală psihică” și „stil irațional de gândire și psihopatologia adaptativă”?

 

  1. Personalitatea criminală, personalitatea în context criminal sau personalitatea care duce la acte criminale. Din orice unghi ai privi toate teoriile criminologice, fie cele de la începutul criminologiei ca știință, fie cele moderne, toate vizează, diferit procentual, personalitatea ucigașului. Încercarea de-a se analiza și diseca elementele care o compun vizează teste psihologice atât cu calități psihometrice (etalonate științific), cât și cu teste fără calități psihometrice, cu calități psihometrice slabe sau cu validitate și fidelitate redusă (vezi testele proiective, în David, 2006, p. 80 apud Lilienfield et al., 2000). Lobby-ul, marketing-ul testelor psihologice de pe piața psihologiei dintr-o țară contează mai mult decât științificitatea unui test psihologic validat științific (vezi aspectele ce țin de memoria implicită). Îți dai seama că știința devine un mit al cărui adevăr se votează (David, 2006, p. 81 apud Feyerband). Dar nu despre acest lucru este vorba aici, în cazul Lubitz, ci despre faptul că personalitatea, în multe segmente de activitate, trebuie disecată după (1) metode, teste, chestionare, interviuri etalonate și validate științific, (2) teste proiective care să susțină aspectele științifice regăsite în (1). Aceasta să fie direcția, nicidecum invers. Cu atât mai mult într-un proces civil sau penal. Ah, că vindem senzație la nivel de lobby, ca guru-sistem sau guru-suprem, acest lucru „se validează” prin lipsa de gândire critică la nivelul informației primite de către masa al cărei rol (unul dintre ele) îl reprezintă tocmai diseminarea critic-constructivă a acesteia.

 

3.1. Există o falsă impresie, pentru unii dintre practicieni, că invocarea experienței lor clinice „îți dă peste nas” și ți-ar închide gura pe loc. De la părul alb în cap până la poziția socială, aceste argumente nu sunt validate științific (David, 2006, p. 197 apud Dawes, 1994). De la psihologie clinică la poligraf, atitutindea psihologului-trântor reliefează, prin intimidarea verbală, un soi de agresivitate instrumentală (dovedită științific în rândul persoanelor cu tendințe psihopate), cât și un mecanism de apărare. „(…) experiența clinică nu este echivalentă cu trecerea timpului. Trecerea timpului fără asimilarea de cunoștințe nu este experiență clinică, ci doar simplă trecere a timpului. Experiența clinică înseamnă o trecere eficientă a timpului prin asimilarea unor cunoștințe fundamentale (expertiză), care, apoi, influențează pozitiv activitățile psihologului clinician. Aceasta înseamnă că ne așteptăm ca psihologii cu experiență clinică mare (cu expertiză) să fie mai eficienți decât cei cu experiență clinică redusă, în diversele sarcini pe care le au. Paradoxal și contraintuitiv, lucrurile nu stau așa. Știm deja că diferențele dintre paraprofesioniști sunt minime în ceea ce privește eficiența tratamentelor administrate. Se pare că aceste diferențe sunt minime și în ceea ce privește predicțiile pe care le fac pe baza informațiilor obținute prin psihodiagnostic și evaluare clinică” (David, p. 197).

 

3.2. Practica clinică, în România, reprezintă pentru unii doar echivalare de studii pe baza diplomei de doctorat, nici pe departe activitate de psihologie clinică. Exprimarea ideilor prin vizorul acestui clișeu nu te iartă, ca specialist, să bolborosești inepții de care, slavă Domnului!, unii mai au habar clinic 🙂 Plus că există riscul, dovedit din nou științific, să te erijezi într-o forță care să nu direcționeze „sistemul-guru” în direcția pozitivă transformării calității vieții umane a categoriilor așa-zis defavorizate social. Ne întrebăm, în acest punct: cine face parte din sistem? De ce sistemul se îndreaptă într-o direcție sau alta? Pentru că există un interes. Dacă interesul ar fi pro calitate ființa umană, fără a mima acest interes, am avea rezultate calitative. Dar cum interesul este adesea fie personal („meschin”), duplicitar, de marketing și lobby, „sistemul-guru” (cu implicația maestrului-guru) se va îndrepta către rezultate pur cantitative. Un exemplu concret: vă spune ceva raportul Curții de Conturi privind Strategia Agenției Naționale Antidrog, cum că perioada 2005-2012 de implementare a programelor și campaniilor de prevenire a consumului de droguri a fost un eșec total? (http://www.evz.ro/numarul-consumatorilor-de-droguri-a-crescut.html, accesat online la 27 martie 2015). Adică o mulțime de resurse financiare care nu s-au concretizat eficient. Dar care nici nu s-au evaporat în neant 🙂

 

3.3. Ca o paranteză (aparent nu necesară subiectului articolului), practica poligraf din mediul de afaceri își găsește utilitatea pe piața muncii (acest lucru măsurându-se în anchete și cercetări interne al căror rezultat pozitiv a dus înainte activitatea firmei/companiei sau al business-ului respectiv). Angajatorii încep să se educe inclusiv în această direcție. Da, există nevoia de educație a folosirii unui test poligraf atunci când multe situații o impun. De educație clinică și comportamentală pentru angajator în ceea ce privește tehnica poligraf. De modele de clauze legal stipulate în contractul individual sau colectiv de muncă. De business curat. De directori de companii cărora le pasă de fiecare leu care se îndreaptă corect sau greșit în firma lor. De persoane cu coloană vertebrală morală, nedispuse de-a face pact cu diavolul financiar. Ori tu, ca specialist, ai datoria de-a fi lângă el la nevoie și de a-l îndruma, dacă ți-o cere, pe drumul cel mai potrivit situației lui. Nu duplicitar. Și nici invocând „experiența clinică”. Paranteză închisă.

„Pentru mulți profesioniști, argumentul experienței clinice este asul din mânecă atunci când nu sunt bine pregătiți într-un demers științific” (David, p. 179). Ori, personalitatea criminală n-are nevoie doar de experiența clinică (invocată sau nu), ci de dovada demersului tău clinic în lucrul cu ei, indiferent că vorbim de actul criminal din perspectivă penală (cu suprimarea vieții), fie că vorbim de unul din perspectivă criminologică (fără suprimarea vieții, test poligraf în mediul civil, penal, tâlhărie, proxenetism etc.). 

 

          În loc de concluzie   

  1. La ora actuală, există un demers pestriț al sensului clinic în domeniul judiciar. Ne place-nu ne place, suntem tentați să-l urmăm pe guru-maestru care se identifică cu guru-sistem. Dacă indicațiile sistemului adresate colectivului prind, aceasta fără doar și poate fiindcă masa n-a criticat suficient informația. Vorbim despre o responsabilitate prost asumată, atât de beneficiar cât și de furnizor. Vorbim despre o informație aplatizată. Vorbim de o activitate științifică în domeniu aproape nulă. Vorbim de cârdășii profesionale care nu-și găsesc miezul în morală și moralitate, ci în duplicități maligne pentru „acel” interes (vezi comparația cu „acel sens” al lui Frankl).

 

  1. Intersecția clinic – judiciar este mai mult decât povești. Demersul științific cere mai mult decât poveștile și amintirile unor ani care n-au fost fructificați la maximum din perspectiva clinică și psihopatologică. „Guru-sistem”, din păcate, își creează adepți și pentru că adepții refuză să mai lectureze genuin „ceea ce trebuie”, ca a doua natură a meseriei lor. Vorba geniului Leon Dănăilă: „Lucrez la vârsta mea, și lucrez bine! Dar și citesc măcar o oră pe zi noutățile din domeniu”. Învățarea continuă, așadar, este necesară, trebuincioasă și imperială din momentul în care deschizi un SRL în care vinzi un „drog” care promite „vise expertale”. Nu așa! Nu cu povești și cazuri din anii de demult uitați 🙂

 

  1. Faptul că profesioniștii apelează mereu la experiența deținută, iar atâta masă critică se înduioșază („pune botul”, pentru a mă exprima în limbajul cotidian) influențează modul de percepție al opiniei publice despre un anumit demers. Reprezentanții acestor demersuri invocă, adesea, experiența ca pe-un atu de temut în fața celor la început de drum. Cu alte cuvinte, din nou, cantitatea ia loc calității, dar fără o bază psihologică dovedită științific măcar din punct de vedere psihologic. „Guru-sistem” pretinde că exersează moral, științific și deplin trebuincios demersul său printre participanții la existență, astfel că șarmul superficial combinat cu abilitatea de a manipula îl trimite în loja „duplicității maligne” (academician Mircea Lăzărescu). Dar cum „guru-sistem” este format din „guru-indivizi”, acesta are grijă de a transmite „gena psihopată” tuturor celor cu care lucrează. În astfel de cazuri, până și supapele membrilor masei pot avea de suferit: dacă nu va fi „psihopatologia adaptativă”, atunci „boala psihică”. Și/sau invers.

 

Și totuși, care este concluzia? Că invocarea experienței de către specialiști, așa cum este ea înțeleasă (trecerea anilor) este o iluzie. Că imputarea lipsei de experiență a specialiștilor din partea unor forțe/grupuri sociale, nu stă în picioare științific. Că, așa cum un Lubitz îți poate scăpa printre degete la evaluarea psihologică (atât prin teste psihometrice validate științific, cât și prin cele cu o validitate și fiabilitate redusă) și să comită un act criminal de proporții, tot așa invocarea experienței clinice ca punct de cotitură într-un demers este la fel de redus valid și fiabil psihologic din punct de vedere științific. Aș statua, mai degrabă, pe ideea că sistemul îl alegem/formăm fiecare dintre noi, prin alegerile noastre zilnice, la nivel individual, micro și macrosocial. Sistemul nu devine decât zestrea/expresia alegerilor pe care le luăm de-a lungul timpului: conștient și/sau inconștient. Ne place sau nu, așa stau lucrurile 🙂

„… există o iluzie a învățării prin experiența clinică, iluzie care poate fi ea însăși explicată psihologic. Astfel, prin practica clinică aproximezi diverse categorii de cunoștințe. Aceste categorii, deși incomplete și bazate pe eșantioane limitate de pacienți din practica proprie, sunt perpetuate prin două mecanisme (pentru detalii, vezi Dawes, 1994): (a) defensele psihologilor. Aceste defense duc la încercarea de a confirma mereu categoriile construite de ei, în loc să încerce să le falsifice și să le invalideze. În consecință, aceasta duce la un paradox: cu cât unele predicții și clasificări sunt mai improbabile statistic, cu atât sunt mai vii în memorie și mai încărcate emoțional. Încercarea de a le pune sub semnul întrebării generează reacții violente și defensive din parte profesionistului; (b) factorii cognitivi. Categoriile instituite prin experiență tind să se perpetueze. Ele determină automat psihologul să memoreze și să selecteze din experiență cazurile care le confirmă și să ignore cazurile care le infirmă. Astfel, ele devin extrem de accesibile și de reprezentative, blocând asimilarea unor informații noi, corecte, dar incompatibile cu ele.

Așadar, studiile arată clar că experiența clinică, chiar și atunci când nu este simplă trecere a timpului, ci duce la dobândirea de noi cunoștințe, nu contribuie semnificativ la îmbunătățirea activității psihologilor, în ciuda faptului că noi credem cu tărie și suntem convinși (prin experiența subiectivă) că experiența ne face mai performanți; experiența ne face mai siguri de noi, dar nu mai performanți. Multă incompetență se ascunde în formulări de genul «am experiență clinică»!” (David, p. 198).

*

http://www.poligraf-evaluarepsihologica.ro

Alin Leș

psiholog expert criminologAlin Les - psiholog expert criminolog - SRCC - ELSA Constanta 2015 - 27

Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, Filiala Sibiu

Președinte

©2015. Toate drepturile rezervate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s