DELINCVENTA, „GENA CRIMEI”, COMPORTAMENT CRIMINAL. ELEMENTE DE PSIHOLOGIE CRIMINOLOGICA


Documentându-mă pentru o intervenție publică pe subiectul delincvenței și al violenței ce generează actul criminal, am ajuns la punctul în care socialul intervine în geneza crimei [Mina Minovici contrazice teoria lui Lombroso în 1896 la Congresul de la Geneva. Mai exact, teoria din prima parte a vieții lui Lombroso pentru că, după cum știm, acesta intervine spre finalul vieții modificându-și teza: în geneza delincvenței și a crimei intervin factori complecși atât individuali (biologici, psihologici) cât și de mediu/sociali]. Toate bune și frumoase până aici. Mergem mai departe!

O serie de autori (Born, Gibson, Rosenzweig) recomandă ca pentru o eficientă analiză criminală a unui comportament să se plece de la geneza acestui comportament, interacțiunea dintre gene și mediu fiind esențială. Psihologul criminolog are de lucru aici.

Din documentarea mea, observ că o serie de studii arată că „gena crimei” nu există; că totul ar fi un mit (propagat în prima parte a vieții lui Lombroso unde teoria lui s-a statuat în atavismele biologice și chiar psihologice ale criminalului predeterminat genetic).

Studii pe loturi serioase de adolescenți (14500) și pe aproximativ  14500 de adopții indică următorul lucru: factorul genetic prinde un contur însemnat în ceea ce privește geneza delincvenței. Numai că la ea se adaugă o multitudine de factori și variabile.

Apoi, din studiile de adolescenți gemeni monozigoți și dizigoți (Rowe, David C. and D. Wayne Osgood. 1984. „Heredity and Sociological Theories of Delinquency: A Reconsideration”  American Sociological Review 49(4):526-540) rezultă că undeva la 60% are greutate corespondența genetică, aproximativ 20% mediul de viață (aceeași familie sau familie diferită) și, atenție!, 20% variabile și factori precum frecventarea unor grupuri diferite de prieteni și diferențele între copii făcute de părinți sau anturaj (atitudine și reacție față de fiecare copil în parte). Însă psihologului criminolog din mine i-a venit în minte întrebarea doamnei ex-ministru al Justiției, Rodica Stănoiu adresată mie la conferința pe delincvența juvenilă de la Constanța din anul 2009: „Totuși, doi frați care trăiesc în aceeași casă, aceeași familie, primesc același tratament, ce îi diferențiază în analiza comportamentală din moment ce unul comite actul criminal, iar celălalt, nu?”. Pe lângă răspunsul mai sus menționat, atunci am adăugat: „Felul în care fiecare copil internalizează semnificația unui stimul este răspunsul și cheia succesului explicației în motivația trecerii la act”. Despre internalizare, în altă postare 🙂

Unde vreau să ajung? La ideea conform căreia moștenim sau/și învățăm comportamente. În explicația trecerii la actul criminal, teoria cognitiv-comportamentală își are meritul de a surprinde geneza crimei prin intermediul teoriei imitației: ce vedem la alții/anturaj, cam asta facem. Nu tratăm aici excepțiile. Bursa Teleleu 2014, violenta domestica

Cu alte cuvinte, moștenim tendințe care pot fi denumite criminogene în momentul în care actul criminal există/ființează prin agresor și victimă (plus martorii acolo unde este cazul). Exemple de tendințe cu potențial criminogen: agresivitatea (extensie a furiei patologice; să nu uităm de furia bună), excitabilitatea (care trimite la iritare, frustrare și toleranță scăzută la frustrare etc.). Ce anume mai putem moșteni sau învăța? Predispozițiile! Adică un pattern inserat în extremitățile ființei de a reacționa într-un fel anume într-un anumit context situațional. Urlă tata la mama? Voi urla și eu la soție/parteneră/concubină. O bate tata pe mama? La fel voi face și eu. Înjură tata pe mama? O înjur și eu pe cea de lângă mine. M-a bătut tatăl? Îmi bat și eu copilul. Din acest motiv, teoriile criminologice moderne pun accentul pe probabilitățile de copy-paste a unui comportament decât pe teoria „cauzelor și efectelor”. Prevenția de care se ocupă (printre altele) psihologia criminologică are legătură tocmai cu ponderea factorilor probabili ca un act să se repete. 

Nota bene

Factorii individuali (psihologici) care ar putea produce o rocadă socială benefică stau în accesul la educația și modelele pozitive, chiar dacă QI-ul persoanei lasă de așteptat. Teoria imitației include și persoanele cu QI scăzut.

Așadar, predispoziția biologică înspre agresivitate poate fi modelată dacă acele condiții de mediu – accesul la educația și modelele pozitive amintite mai sus (socialul lui Mina Minovici) sunt facilitate (în această direcție, vă recomand cu căldură http://teleleu.eu/teleleu-cu-bursa-superscrieri/). În momentul în care nu sunt facilitate, vorbim despre inhibare, obstrucția socialului și a mediului în favoarea biologicului irațional (vezi teoria rațional-emotivă).  

Dacă accentul nu va cădea pe prevenția actelor antisociale/criminale, nu ne va rămâne la final decât să oferim explicații pentru fiecare act antisocial/criminal care ar fi putut fi salvat prin minima noastră contribuție educativ-socială.

Bursa Teleleu 2014, violenta domestica (2)       foto: http://teleleu.eu/teleleu-cu-bursa-superscrieri/

A. Les

psiholog, expert criminolog©Cosmin Bumbutz. All rights reserved. www.bumbutz.ro

Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, Filiala Sibiu

Președinte

©2014. Toate drepturile rezervate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s