CRIMINOLOGICAL PSYCHOLOGY (PSIHOLOGIE CRIMINOLOGICA sau PSIHO-CRIMINOLOGIE)


Psihologia criminologica este un subiect tabu in Romania. Profesorii care predau psihologia in invatamantul universitar, in diferitele ei branse nu au auzit de aceasta noua specializare/noua disciplina si noua cerinta a pietei juridice implementata cu succes in Occident. Cazul cel mai recent s-a soldat – prin prisma prezentarii unui proiect-pilot realizat in domeniul psihologiei clinice, la rascruce cu criminologia – cu ne(re)cunoasterea profesorului universitar examinator a faptului ca in Romania nu exista specializarea „psihologie criminologica” sau „psiho-criminologie”. Confuzia intre psihologie criminalistica si psihologie criminologica persista, adesea, la nivel institutional si universitar din cel putin trei motive principale: (1) nestiinta; (2) ignoranta; (3) nestiinta si ignoranta. Aidoma se intampla si in cazul psihologiei judiciare cu a celei juridice.

Daca, adesea, criminologia este considerata o stiinta de sinteza, precum antropologia crimei de exemplu, psihologia criminologica se defineste ca „studiul stiintific al comportamentului si al proceselor psihice care contribuie la intelegerea crimei si a criminalului” (R. Wortley). Psihologia criminologica nu este, deci, interesata exclusiv nici de studiul crimei, nici de cel al criminalului, ci de o combinatie/mixtura a acestora. Cunoastem, insa, ca de-a lungul formarii criminologiei ca stiinta au existat (si exista) opinii care au identificat obiectul stiintei fie fenomenul criminal, fie crima (cu intelesul social si criminologic de „infractiune”), fie fapta penala (inteleasa fie ca delict, infractiune sau crima), fie agresiunea (vezi Garofalo si/sau Durkheim).

La nivel general, psihologia criminologica este, practic, intersectia stiintifica intre psihologie si criminologie. Mai exact, intre psihologia clinica, cea mai aproape de cunoasterea personalitatii umane si diferitele realitati exprimate de criminologie prin diferitele ei etape de cercetare si aplicatie, mai ales la nivel occidental (Canada, Belgia, Franta, Germania, Olanda, Marea Britanie, Statele Unite etc.).

La nivel teoretic, psihologul criminolog trebuie sa detina studii de licenta in psihologie, master si/sau doctorat in psihologie clinica si studii in stiintele penale, cu recomandarea expres a unor studii de criminologie. Orice formare adiacenta il recomanda suplimentar pentru titulatura de „psiholog criminolog” (sociologie, antropologie, psihologie judiciara, criminalistica, psihofiziologie criminalistica/poligraf, economie etc.). 

La nivel practic, psihologul criminolog autentic este identificabil prin munca depusa in studiile sale de cercetare, cu aplicabilitate de teren. Studiile in penitenciar sunt recomandate, dar si cele in centrele de reeducare pentru minori si spitalele unde exista internati persoane cu un comportament violent exprimat criminal. 

Concluzia 1

Fundamentarea diagnosticului clinico-psihiatric a psihologului criminolog vine in urma formarii sale profesionale initiale ca psiholog, intarita cu o diploma in criminologie. Asadar, psiho-criminologie.

Ce se intampla in Romania in aceasta privinta? Cu exceptia faptului ca psihotraumatologia a prins teren pentru ca specialistii ei au stiut s-o puna in valoare academic si public, in mass-media, aratandu-i foloasele mai ales in latura ei victimologica (vezi pacientii care au suferit abuzuri sexuale, de exemplu), psiho-criminologia este un domeniu vast care sufera. Specialistii lipsesc. Iar cei care exista inca lucreaza la proiecte vizibile societal, intr-un moment dat.  

Concluzia 2

Nu exista formare de psihologie criminologica (inca) in Romania pentru ca:

1. nu exista specialisti cu competente profesionale in psihologie clinica/psihanaliza si criminologie;

2. inca se doreste, la anumite nivele, o pastrare a confuziei fonetice intre criminalistica si criminologie, in detrimentul celei din urma;

3. exista un numar mic de specialisti cu formare in criminologie care sa-si fi adus concret aportul in acest domeniu;

4. criminologia este privita ca o „cenusareasa” datorita faptului ca locului ei, pe nedrept in domeniul Dreptului, ar fi trebuit sa ramana in Sociologie (vezi modelul american);

5. oportunismul academic in domeniul criminologiei a prins radacini puternice, dorinta de a arata utilitatea acesteia la un nivel apropiat Occidentului (de unde vine) fiind insignifianta;

6. regimul comunist „a avut grija” ca studierea fenomenului criminal, intr-un spatiu academic, sa fie franat cat mai mult posibil (atat din perspectiva psihologica dar si criminologica);

7. exista extrem de putini psihologi cu competente profesionale (atestate de libera practica de la Colegiul Psihologilor din Romania) care lucreaza si sunt autentic pasionati de studiul personalitatii infractorilor, in penitenciar, prin diferita metodologie a cercetarii;

8. acele putine studii efectuate in penitenciar, indiferent ca vin pe latura de cercetare (vezi Gh. Florian) sau din cea de interventie (psihoterapeutica) sunt nepublicate. Studiile de caz neprezentate in lucrari de specialitate au repercusiuni atat asupra viitorilor specialisti angrenati in actul psihoterapeutic in penitenciar, cat si asupra longitudinalului (lipsa studiilor longitudinale in penitenciar, de exemplu, fiind o realitate cruda);

9. culpa unei majoritati covarsitoare a profesorilor de Drept care au in „custodie” predarea Criminologiei fara sa mai avanseze in cercetare unde ar fi putut observa avantul psihologiei criminologice din Occident;

10. deciziile politice au influentat negativ statutul Institutului de Criminologie, Romania fiind singura tara democratica fara un astfel de for (din 2007) cu rol determinant in preventie.  

Psihologia criminologica vine exact in punctul de unde psihologul clinician ii poate vorbi judecatorului/avocatului din experienta penitenciarului. „Fineturile” psihologiei clinice si ale psihopatologiei angrenate in penitenciar nu pot fi puse pe acelasi piedestal cu ceea ce exista astazi in Romania, prin psihologia judiciara. De ce? Un raspuns simplu ar fi: pentru ca, adesea, clinicienii formati si pe psihologie judiciara nu detin informatiile psihologiei criminologice. Un raspuns mai largit: daca nu exista o sinonimie intre psihologie judiciara si psihologie criminologica, nici informatiile cuprinse in cele doua sfere de cunoastere ale personalitatii infractorului nu converg decat tangential. Daca psihologia judiciara va studia, constant, psihologia personalitatii infractorului si a victimei, psihologia criminologica se va focusa, in special, pe relatia „personalitate – situatie”, aratand ca starea de pericol perceputa in criminologie este diferita de cea perceputa in psihiatrie.

Concluzia 3

Fara o pregatire corespunzatoare in psihologie clinica si cercetare in penitenciar, cu o metodologie mixta de cunoastere a personalitatii infractorilor, vom ramane la nivelul unei psihologii clinice (exprimata penitenciar) fara prea mult suport pentru informatia academica. Cred ca este de prisos sa afirmam ca in Romania nu exista stagii in psihologie judiciara. De psihologie criminologica, nici vorba. Dar ne exprimam optimismul ca vor urma!

Alin Les

©2013. Toate drepturile rezervate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s