EXCURS „PSIHOCRIM”: MONOLOGURI PSI despre CUPLUL MODERN. PSIHOLOGIE APLICATĂ


Fragment din „MONOLOGURI PSI despre CUPLUL MODERN. PSIHOLOGIE APLICATĂ”, lucrare în curs de scriere. 

MONOLOGUL PSI 21 

Iubito,
abordarea mea de astăzi se mulează pe ideea generală a lui M. Buber, „dezvoltarea ficțiunii experimentale”. Ce să însemne asta? În prefața lucrării „Tu și eu” anterior amintită, Ștefan Augustin Doinaș afirmă: „Limbajul ne stă la dispoziție și cu consemnarea unui alt tip de relație: Eu-Acela (Ich-Es) care indică raportul între un subiect cunoscător și obiectul cunoașterii sale, între o persoană care posedă și lucrul posedat”[1]. Adică „Es” poate fi „lucrul posedat” sau obiectul posedat din perspectiva psihanalizei relației de obiect. Sau, altfel spus, „obiectul cunoașterii”.
În limba română, toată aserțiunea de mai sus s-ar traduce prin „Ce-ar fi dacă…?”. Dezvoltarea unei ficțiuni experimentale poate fi îndreptată doar către un al treilea: el, obiectul sau Acela, persoana. Din perspectiva relației de obiect, ficțiunea experimentală ar putea fi împărțită în două, precum perversiunea: de obiect și de scop. În prima categorie, ficțiunea experimentală ar include „obiectul uman”, partenerul uman (Roudinesco) și ne-am opri la incest, pedofilie sau autoerotism (Roudinesco apud Freud)[2]. În a doua categorie, ficțiunea experimentală de scop l-ar include pe Acela ca „obiect uman”, adică acel Acela bine definit de relația afectivă cu el: a) „plăcere vizuală”, b) „plăcerea de a suferi și de a-l face pe celălalt să sufere (sadism și masochism)” și c) „plăcerea prin supraestimarea unei zone erogene fetișizate”[3].
Ficțiunea experimentală ține de imagini, imaginație și imaginar. Indiferent că sunt de obiect sau de scop, relațiile cu obiectul sau cu Acela au învestire fantasmatică.
Existența periodică a fantasmelor face parte din viețile noastre. Nu putem trăi fără ele. Orice persoană sau cuplu se bazează pe un „codex fantasmorum” pe baza căruia își exercită funcția umană (fie cognitivă, fie sexuală, fie emoțională, fie spirituală). Proba timpului ne-a demonstrat că fiecare imagine traduce o rezoluție, dacă nu cumva este chiar un răspuns (J. Segal). Fantasmele nu sunt un clișeu, precum am crede mulți. Sunt niște forme primare de existență „parazitate” de la mamă. Încă din perioada maternului timpuriu, copilul are nevoie de răspunsuri; adesea le preia de la mamă prin intermediul calității relaționale. Complementul circumstanțial de timp este cel mai bun indicator pentru dinamica fantasmelor.
Dezvoltarea ficțiunii experimentale ține de idealul valoric al subiectului. Cu cât tu, ca partener, dispui de valori consacrate eului ca epicentru de sinteză, cu atât mai mult crește probabilitatea să experimentezi noul. Eu am nevoie de tine și, genuin, te provoc (nu arăt cum). Dar dincolo de acest stadiu al provocării, te conțin suplimentar prin aportul meu de dorință de apropiere. Există un camuflaj al eliberării și de el trebuie scăpat. 

Realitatea a ceea ce eu consider realitate îmi extirpă subiectivitatea în fiecare act al vieții mele. Opoziția constantă pe care o am față de poziția inițială traduce ambivalența care este programul setat pe inconștient-conștient. Orice poziție a unei persoane față de un subiect este o pregătire pentru următorul. S-a pus problema din punct de vedere psihologic dacă creierul știe cu 8 secunde dinainte ce se va întâmpla, dacă mai deținem liber arbitru. Ceea ce au aflat oamenii de știință este parțial. Se cunoaște că în secolul XIX, odată cu laboratorul lui Wundt din 1879 de la Leipzig, psihologia s-a focusat pe experimente. „Psyché” a devenit exclusiv „psihic”, pe când celălalt sens al lui, „suflet”, a fost lăsat teologiei/religiei și filosofiei[4]. Dacă psihologul axat pe ceea ce el identifică a fi științific ia în considerare doar „psyché” experimentabil, atunci va avea rezultate doar de pe urma a ceea ce înseamnă creierul cu întreg aparatul său psihic (neuropsihologie, neurofiziologie, neuropsihofiziologie, psihofiziologie, neurologie etc.), chiar dacă în rezultatul final al activității acestuia este integrat și sufletul (ca non materie). Altfel spus, științific (biologie, genetică, psihologie), bazele terapiei rațional-emotive și comportamentale: irațiunea/rațiunea și emoția, creierul ca sediu al irațiunii/rațiunii și sufletul ca sediu al emoției[5]. Totuși, creierul și sufletul sunt inseparabile, așa cum au fost ele la începuturile religiei/teologiei, filosofiei și psihologiei filosofice: psyché-suflet și psyché-psihic.

Iubito,
ficțiunea este un termen „tehnic” și l-aș echivala cu fantasma din planul „uman”. Fantasma se identifică cu funcția echilibrului, cu răspunsul mai mult decât cu întrebarea și se cântărește în formula matematică emoții x cognitiv, totul supra pre-trecerea la act. Dezvoltarea ficțiunii experimentale are nevoie întotdeauna de social. Chiar dacă ficțiunea se adnotează pe un schelet societal anomic, părții ei finale îi va parveni ciclicitatea ca membră permanentă în acest proces. Vorbim, deci, de o dinamică parmenidiană (unde percepția senzorială este replicată de cunoașterea cu ajutorul gândirii).
Suntem atât de mult așteptați în devenire (Noica) încât ne tehnicizăm așteptările… Dar nu și această tehnicizare este o metodă prin care încercăm să ne afiliem psihicul la o „corupție spirituală” (Bartolomeu Anania)?

Iubito,
încerc să-mi descopăr destăinuirile care nu se lasă destăinuite. Că sunt din psihic sau din suflet, depinde pe care baricadă mă situez în contextul de față. Rațional, voi spune că din psihic; emoțional, că din suflet. Dar este drog să știu că sunt irațional mai mult decât rațional. Limbajul pușcăriei interioare este aidoma unei caracatițe mereu contestatoare a brațelor sale. Ești într-un somn mort când știi că nu poți înainte decât în proximitatea gândurilor tale. E o adevărată incinerare a sinelui. Forța mea interioară depinde de dinamismul conjunctural pe care îl înțeleg ca un preludiu al scopului final, adică al „efectului căutat”, al „motivului determinant” (E. Ferri). Mă ridiculizez pentru aparenta mea neutralitate de context? Asta înseamnă că vreau să rămân neutru și pe termen lung. Există o motivație inconștientă care mă trimite să acționez astfel. Dar neutralitatea nu înseamnă dinamică, cum nu înseamnă nici statică. De ce? Pentru că am la bază „legea ambivalenței umane”, unde dinamismul meu de-acum câteva secunde a survenit după staticul meu de trei minute și a rămas în urmă pentru o altă stare ce implică staticul pentru cutare interval de timp.
La baza noastră ontologică, suntem cleptomani ai devenirii, cu resurse inconștiente. Am pledat ca omenire pentru o devenire individuală, nu egoistă, apoi una de cuplu (cel edenic) ca să sfârșim într-o cleptomanie a unei slave la care n-am fi putut avea acces fără voia Creatorului nostru. Ceea ce am vrut să ne însușim (să furăm) a fost ceea ce acum dorim „să furăm”, oarecum harismatic, dar atât de orbi. E ceea ce psihanaliza prin Freud și patristica Bisericii exprimă, prin limbaj diferit, același lucru: „Învăţătura lui Freud cum că <în inconştient dorinţa reprimată încă există, aşteptând doar ocazia să devină activă> nu a fost oare cu veacuri în urmă descrisă de marii Părinţi ai Bisericii care au spus clar despre patima netămăduită, dacă în lipsa obiectului ei pare că am scăpat de ea, de fapt, odată cu apariţia obiectului patimii, se va declanşa din nou?”[6].
Furăm în exces ceva al căderii primordiale și nu realizăm că suntem defensivi prin abrogarea simțămintelor noastre naturale, instinctive. Ne aflăm într-un genitiv generalizat al umanității pe când ținta noastră finală se sfârșește pozitiv în vocativul maxim: „Ție!”, oricine ar fi acest „ție”.

Omul își investighează în mod inconștient moartea. Tulburat de sentimentul că nimeni nu-l mai înțelege, se complace. Se avântă în păreri de rău și nu se înțelege de ce a acționat cumva atunci și altfel, altă dată. Așezat pe o pernă a milei, omul contemporan nu mai vrea să lupte, să înțeleagă ce i se întâmplă și sfârșește într-un abandon dinamic de natură letargică. Este simplu să te avânți în amfiteatrul abuzurilor de sine[7] când ți-ai pierdut miza existențială, conjuncturală, fenomenologică.  

Iubito,
reclam o astenie a zâmbetului, o monosilabisire a ideii de viață, o povară exagerată a ideii morții și o deturnare a reprimărilor individuale pe spatele semenului. De ce o astfel de reclamație? Pentru că observ o tendință de trișare a spiritului ce ne animă pe fiecare. Adică acel talant garantat biologic și divin care nu se interpune în mediu decât prin violarea greșit-continuă a atașamentelor noastre. Dintr-o perspectivă existențialistă, avem de-a face cu un viol asupra sinelui, adică cu o imagine eronată despre cine suntem, despre viață și despre ceilalți, imagini care la rândul lor generează angoase, iritări, nevroze și psihoze, contuzii ale imaginii noastre de sine. Nu mă mai pot mira de ce am ajuns niște interlopi ai definițiilor. 
Toată viața încercăm să admonestăm greșelile semenilor când, de fapt, ne așezăm în poala minții lui. Vrem să-i extirpăm gafele pentru a le umbri mai masochist pe ale noastre. Dar, mai mult, recunoaștem inconștient că suntem atrași de ei prin ceea ce avem mai stricat în noi. De aceea nu ne putem explica, de cele mai multe ori, x sau y din alegerile făcute. Pentru că am clacat flagrant și nu ne face deloc bine să ne recunoaștem în regulile – cel puțin unanim acceptate – de identificare cu noțiunea de adevăr.
Suntem avizi după statusul nostru interior, masochist, unde setea de sadism devine egala lui „bine și rău”, „sincer și nesincer”. Existăm ca niște atracții „în jos” care absorb orice „pilitură” afectivă. Suntem într-un spațiu psi atât cu voia și cât fără voia noastră. Singura diferență se redă în conștientizarea noastră în acest spațiu.
Cuplurile moderne vor, în general, absorbții de estetică. De la reglarea afectivă proiectată în celălalt prin prisma idealurilor de frumusețe până la excizia propriului ego individualist din celălalt prin intermediul amenințărilor (fizice, psihice, spiritual-fanatice, economice etc.). Există o lojă a spațiului primitiv social unde ne decernăm, aprioric, impunerile și așteptările. În acest spațiu ne animăm, în fapt, expresiile comportamentale ale pulsiunilor și instinctelor. În acest spațiu-for societal, afectivul este deturnat în toate punctele sale cardinale: sexualitate, motivație, psihologie/psihopatologie/psihiatrie și neurologie. Când mobilul oricărei acțiuni comportamentale se analizează penal, civil și/sau criminologic, vom înregistra că „factorul afectiv este hotărâtor în acțiunea umană: <Omul acționează cum simte și nu cum gândește>” (E. Ferri)[8]
Cercetătorii văd aspectele vieții în funcție de pregătirea/orientarea lor teoretică.
Cuplul contemporan preferă să rămână într-o fermentație robotică. El nu arde la foc mic trăirile autentice în detrimentul debușeului colectiv. Aproape că s-a solidarizat cu un slogan al inexpresiei sau al diminuării vizibile a unei autenticități. Aici nu mai vorbim de personalități pronunțate pozitiv sau negativ, ci de personalități consecvente sau inconsecvente (A. Birch, S. Hayward). Vorbim de o extraversiune a firii care internalizează introversiunea, care o anihilează, care o dezmiardă, care o pansează, care o reprimă, care o anchetează, care o destinde. 
Orice cuplu are nevoie de-o finalitate, pe termen scurt, mediu sau lung, în funcție de interesul purtat de parteneri. Adică doza originală și sine qua non de amiciție coroborată cu cea de atașament propriu-zis sau virtual.
Alegerile noastre. Propriile noastre alegeri dau propriile noastre frustrări sau propriile noastre frustrări dau propriile noastre alegeri? Suntem într-o competiție neechilibrată prin traducerea vibrațiilor rezultate în urma emoțiilor. Ajungem să ne placem sau să nu ne placem, ajungem să ne iubim sau să ne urâm, ajungem să ne identificăm cu slăbiciunile noastre sau cu slăbiciunile celorlalți.
Reflectăm un algoritm al încercării.


[1] Buber, M. (1999). Eu și tu. București: Humanitas, p. 15.

[2] Roudinesco, E. (2009). Partea întunecată din noi înșine. București: Trei, p. 103.

[3] ibid.

[4] Boyd, J.H. (2004) apud „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului (2009). Bucureşti: Christiana, p. 210: „Deşi, fiindcă doreşte să trateze aceleaşi probleme ca Biserica, se încearcă eliminarea cuvântului «suflet» din vocabularul noilor ştiinţe ale psihicului [(şi a – n.a.) sufletului]; totuşi, „psihoterapeuţii au mai multe denumiri pentru «suflet» decât au eschimoşii pentru «zăpadă». Iată doar câteva: minte, inimă, psyché, sinele interior, subiectivitate, eul, modelul biopsihosocial, sine, conştiinţă, personalitate, energie psihică, identitate, esenţă, gânduri, sentimente, fiinţa interioară”.

[5] În lucrarea lui Dryden și DiGiuseppe (2003). Ghid de terapie rațional-emotivă și comportamentală. Cluj Napoca: Editura ASCR, pp. 13-14, subcapitolul „Două tendințe biologice fundamentale”, autorii îmi completează punctul de vedere: „Albert Ellis a atras atenția asupra faptului că oamenii își transformă extrem de ușor propriile dorințe în credințe absolutiste precum <trebuie cu necesitate>, mai ales când aceste dorințe sunt puternice [Ellis, A. (1976). The biological basis of human irrationality. Journal of Individual Psychology 32, 145-168]. Faptul că facem această substituire atât de ușor și frecvent l-a făcut pe Ellis să concluzioneze că această manifestare constituie o tendință biologică fundamentală la majoritatea persoanelor. Deși Ellis ia în considerare faptul că și influențele sociale ar putea contribui la o astfel de substituire, acesta consideră că <chiar dacă toate persoanele ar primi o educație cât se poate de rațională, practic fiecare dintre acestea ar ajunge să își transforme frecvent propriile preferințe individuale și sociale în așteptări rigide față de (a) sine, (b) ceilalți și (c) lumea în care trăiește> [Ellis, A. (1984). The essence of RET – 1984. Journal of Rational-Emotive Therapy 2(1), 20]. Totuși, după cum remarcă Ellis, ființele umane mai au și o a doua tendință biologică fundamentală: puterea de a alege și capacitatea de a-și identifica, disputa și schimba gândirea irațională. Așadar, deși este posibil ca tendința de a gândi irațional să aibă o componentă biologică importantă, totuși nu suntem sclavii acesteia. Putem lupta pentru a o depăși, încercând în permanență să ne schimbăm credințele iraționale”.  

[6] „Zeul toleranței”…

[7] Ca centru al teoriei lui C. Rogers, definit ca „părerea individului despre ansamblul propriilor percepții, sentimente, valori și atitudini, achiziționate prin experiența de viață, care îl definesc ca persoană”, în Birch, A. și Hayward, S. (1999). Diferențe interindividuale. București: Tehnică, p. 88.

[8] Cioclei, V. (1999). Mobilul în conduita criminală. București: All Beck, p. 85.

Alin LEȘ
@2013. Toate drepturile rezervate

N.B.!
Orice informație folosită de pe acest blog în scopul citării se va face conform linkului și cu respectarea drepturilor de autor. Orice informație regăsită pe piață de pe acest blog, fără precizarea sursei și a autorului, va atrage după sine sancțiunile prevăzute de lege.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s